Tocmai îmi răsfățam mintea cu o amintire încă vie venită dintr-o minunată dimineață senină de vară de acum câțiva ani. Mă revăd de parcă ar fi acum, în grădina din spatele casei, pășind desculț în iarba răcoroasă, umezită de câteva reprize văratice de ploaie. Sufletul îmi tresălta de bucurie la asaltul exploziei de culori și miresme oferite de mulțimile de flori.
Eli, ființa dragă cu care țesem împreună de aproape 50 de ani mrejele căsătoriei noastre, se plimba savurând o ceșcuță cu cafea în timp ce-și admira straturile de legume revigorate de recentele ploi. Cara, labradorița noastră neagră ca noaptea, m-a însoțit și atunci până în capătul cărării unde tânărul nostru cireș, care ne aștepta cam de multe zile să ne răsfețe simțurile, își răscocea fructele ajunse deja la o culoare de roșu rubiniu-închis. Mi-am fixat încrezător scara sub pom și dotat cu o găletuță din plastic am început ultimul cules al anului din cireșele noastre.
Acolo, cocoțat pe scară, prima cireașă prea-coaptă pe care cu multă poftă am strivit-o între dinți m-a șocat cu un gust oribil și m-a îndemnat s-o scuip rapid. M-am întrebat apoi: „De ce n-am ținut cont de timpul ploios din ultima vreme? Oare n-am prea întârziat cu culesul?”. Temător am început să le verific pe toate și din ultimele câteva kilograme rămase atunci pe crengi m-am bucurat, și nu prea, că măcar jumătate din ele încă erau bune. Mi-am dat seama că deși eram la locul potrivit, din păcate, nu eram și la momentul potrivit. Oare nu tocmai pentru asta am plantat și am îngrijit cu drag acest pom? Timpul maturizării depline a rodului a expirat, iar ploile și căldura au accelerat, cred, în doar câteva zile compromiterea acestuia.
Mușcând cu poftă din dulcele și înmiresmatul cărnos a prea puținelor cireșe care au mai rămas neatinse de boală și suflând apoi ca în copilărie sâmburii lucioși, mi-a apărut următorul gând „Ce-ar fi să fiu mai atent la însemnătatea locului potrivit, dar mai ales al momentului potrivit pentru orice lucru pe care vreau să-l fac?” Așa că iată-mă acum scriind aceste rânduri pornind de la acel gând, cu sincera speranță că va fi cineva pe care acest articol să-l ajute cumva în viață.
Ooh, de câte ori am regretat că n-am fost pe fază atunci când având o bună ocazie de a face sau a obține ceva pe care-l credeam important, nu mi-a ieșit sau chiar am avut parte de pagubă. Uitându-mă în urmă la câteva astfel de cazuri am observat că: ori n-am fost la locul potrivit pentru asta, ori n-am acționat la momentul potrivit și astfel bineînțeles că am ratat totul.
Ce zici, cum a fost atunci când distras de lucruri mărunte sau neimportante, nefiind atent la ofertele generoase ale vieții, te-ai pomenit cu „buzele umflate”? Cum te-ai simțit după aceea? Noroc că astfel de lucruri mi se întâmplă numai mie 🙂 Acum după o groază de experiențe asemănătoare, aducătoare de pagube și nemulțumiri, și mai ales frustrări, pot să spun că tocmai ele mi-au devenit lecții despre modul „așa nu”. Bine bine, dar cum să aflăm soluții pentru modul „așa da”?
Luând ca exemplu ratarea acelui dorit ospăț „cireșar”, mă întreb acum „Oare de ce l-am neglijat, amânând prea mult culesul, alegându-mă bineînțeles cu paguba?”.
Și iată că mintea-mi răspunde după ceva timp: „Atunci când lipsești fizic ori mental din locul și momentul potrivit, nu te mira că dai greș sau intri-n pagubă. Înseamnă că ori nu ai acordat destulă atenție sau importanță, ori că n-ai făcut destul să obții ce ți-ai dorit”.
Partea bună e că de-acum încolo, dacă te doare rezultatul unei activități de-ale tale, s-ar putea să înveți (ca și mine de altfel) că doar intenția niciodată nu-i destulă, e musai să implici și câte o doză serioasă de atenție, efort, pricepere și perseverență în acțiunile tale.