Ecranul gol în fața căruia m-am așezat hotărât să scriu o povestioară mă așteaptă cam de multișor să-ncep odată și parcă-mi zice:
„Hai! Ce faci? Ce mai aștepți?” „Măi Computer n-ai respect!” Îi răspund cu ușoară jenă, bine-nțeles în gând. „Văd că nu prea ții cont de pauza de inspirație care mă-nvăluie, acum mai ales, pe-o zăpușală toropitoare, după o bălăceală zdravănă și prelungită într-o mare ademenitor de răcoroasă, urmată de un prânz marca Made in Greece.” Și tot ciondrănindu-mă cu bietul dispozitiv, hopa, au apărut ideile. Păi, hai să le vedem.
Suntem, împreună cu Eli, într-unul din nenumăratele concedii pe care am hotărât împreună să le trăim din plin în fiecare an de două-trei ori. Asta o facem deja de peste 20 de ani. Abia azi noapte, după 12 ore de condus mașina, am sosit la Nikiti, o localitate tipic grecescă, aflată la mijlocul coastei vestice a peninsulei Sitonia, adică brațul mijlociu a peninsulei Halkidiki.
Am revenit în această zonă atât de iubită de copiii și nepoții noștri, după trei ani, mânați de un fel de dor. Deja de cinci ani ei tot revin în același loc, Christina’s House. Nu o să insist asupra șirului lor de argumente pro Nikiti.
Azi dimineață încercând să-mi explic atracția acestui loc asupra noastră, am hotărât, val vârtej, să alerg și eu alături de o groază de turiști matinali, mai ales pentru a re-explora împrejurimile. Am făcut asta, de fapt și acum 3 ani și tare ne-a plăcut. Locul ales pentru asta este o plaja îngustă și pietroasă, străjuită de căsuțe, bungalouri, pensiuni sau chiar grupuri de vile, cocoțate pe un mal pietros, din ce în ce mai abrupt.
Am pornit prudent pe această, hai să-i zicem, pistă de alergare, începând să revăd astfel, cu plăcere, șiragul de clădiri în stil grecesc odihnindu-se în liniștea dimineții, ascunse parcă, printre grădinile pline de verdeață, flori, tufișuri ornamentale multicolore, precum și copaci exotici.
În jurul lor am văzut cum se înghesuie, una lângă alta, care cum poate, o groază de mașini înmatriculate aproape în întreaga Europă, dar mai ales în România. Uraaa! Văd acum pe viu că în Grecia, spre bucuria tuturor, a reînviat turismul. Deci și noi românii avem în această direcție, o șansă în plus.
Adierea brizei sărate și răcoroase a mării, soarele proaspăt răsărit care a început să îmi încălzească ceafa, foșnetul liniștitor al valurilor care scăldau plaja îngustă, precum și coroanele arborilor parcă înfipți în malul abrupt și care își legănau pletele foșnitoare peste ape, produceau o atmosferă care m-a cuprins încet parcă-ntr-o vrajă, pe care o retrăiam din nou după 3 ani. Iată un adevărat motiv de revenire aici, pe aceste locuri pline de farmec.
Tot alergând, apoi oprindu-mă să strâng pietricele colorate, pe urmă fotografiind cu înfrigurare peisajul încântător, m-am pomenit pe o plajă foarte îngustă străjuită de un mal pietros roșcat, înalt și abrupt din care fiecare val, fie el și domol, vedeam cum rupe bucățele, puțin câte puțin, iar apoi cum se joacă cu ele precum pisica cu șoarecele.
Devenind mai atent la acest fenomen, am observat apoi, din loc în loc, mormane mari de pereți prăbușiți cândva în mare. Acum unii erau transformați în movile de pietroaie, spălate și cărate încontinuu de valuri, în apă.
La școală, pe vremuri, am învățat că apa este cea mai puternică foță a naturii în procesul de remodelare a reliefului Pământului. Aici vedeam acum, pe viu, cum ea ronțăie din malul semeț. Observând toate astea și văzând o asemănare a acestui proces natural, cu cel al degradării vieții omului, mi-au venit în minte următoarele întrebări,
Iată cum sună: De ce atât de mulți oameni ne lăsăm de prea multe ori în voia sorții precum malul în voia valurilor? El nu are de ales. Noi însă…?
De ce mulțimi de oameni încă așteptăm doar, doar o veni de undeva „momentul prielnic”, „ocazia perfectă” sau cine știe ce „minune” să ne salveze, în loc să acționăm, modelându-ne astfel viața așa cum ne-am dori-o?
Tu cum ți-ai răspunde?