Nu ne-a venit să credem după prima noapte dormită în bungalow, cât de confortabil și odihnitor ne-a fost somnul. Dimineața, măsuța din fața ”casei” s-a umplut repede cu bucate aduse de acasă și cu veselia noastră, stimulată de planurile pentru marea vizită în Veneția – “uimitorul oraș plutitor”. Din cauza căldurii de 30 și ceva de grade, încă de dimineață tineretul a hotărât: “Dacă tot avem o minunată piscină-n camping, hai să începem cu ea și pe urmă odată răcoriți, vedem orașul gondolelor”. Le mulțumesc pentru zbenguiala lor în apa limpede și răcoroasă, la care recunosc că mai mult am asistat până la prânz, pentru că astfel mi s-a dat răgaz să finalizez primele episoade din acest… ceva ce se vrea serial.
După-masă după un prânz delicios, în sfârșit în stil italian, apoi o siestă binemeritată, mediteraneană, am pornit toți șase, cu autobuzul campingului care ne-a dus până la capătul dinspre gară al Canalului Grande. Fără să ne dăm seama, am fost absorbiți de fluxul de gură cască, printre magazinele mici și strălucitoare, terasele uneori încropite pe trotuare, pregătite pentru cina ce urma să vină și tarabele doldora de marfă măruntă, multicoloră și “negociabilă”. Am parcurs asfel străduțe, când uscate, când “ude bine”, când podețe mici, pânâ tot fotografiind peisajul, ne-am pomenit într-un adevărat labirint. Cum la început scopul n-a fost precizat, ne-am stabilit un țel: Piața San Marco. Din nou Google Maps activat, a început să ne ghideze, iar noi băieții am început abureala cu expresia “nu mai e mult” pănă la San Marco. Păi în realitate mai erau cam 2-3 kilometrii în linie „aproximativ dreaptă”. Dar de unde atâta linie dreaptă? Apoi Internetul a început din când în când să „aproximeze” și el, din cauză de lipsă de semnal, așa că a rămas ca soarele de pe la ora 18:00 a început să ne fie ghid turistic. În timp ce fetele după ceva vreme au început să se plângă de lipsa de progrese în atingerea țelului, noi “vinovații” am încercat să părem mari experți în geografie și istorie, pentru credibilizarea noastră, și am început să ne punem la punct cu date interesante despre acest “Fenomen Veneția”. Chiar vă îndemn cu acestă ocazie, să vă documentați pentru că merită să aflați despre apariția, dezvoltarea și apoi declinul acestei „ciudățenii istorice”, care la un moment dat a ajuns să aibă o mare influiență asupra dezvoltării omenirii. Și nu în ultimul rând să aflați lucruri interesante despre renașterea ei prin reclamă și turism.
Am reușit cu chiu cu vai după întortocheli, rătăciri și șovăieli pe parcursul câtorva kilometri, presărate cu pauze din ce în ce mai lungi pentru fotografieri și înghețate “împăciuitoristice”, să răzbatem spre apusul soarelui, la ținta noastră. Intrând în piață după „rătăceala” deja de ore bune, aceasta într-adevăr ne-a uimit prin dimensiunile uriașe ale spațiilor și clădirilor precum și prin armonia formelor și frumusețea detaliilor artistice adusă la perfecțiune prin echilibrul formelor. N-ai cum să nu te înclini respectuos și plin de admirație pentru cei care au contribuit la construirea acestor adevărate bijuterii. Mai ales dacă ținem cont de cât de complicată le-a fost munca în condițiile dure de lucru din acele vremuri: pe un fund de mare cu mâl, în apă adâncă, sărată, cu nivele instabile și mai ales cu mijloace și materiale precare ce le aveau atunci la dispoziție. Da, într-adevăr oamenii acelor vremuri au dovedit că sunt capabili de lucruri mărețe și în același timp au fost motivați puternic pentru a le realiza. Motivațiile însă erau diferite. Astfel pentru puternicii vremii care plănuiau și plăteau pentru aceste realizări mărețe motivația principală era gloria și setea de putere. Cei supuși, prost plătiți de altfel pentru munca lor dură deși ei erau cei capabili, meseriași talentați și duceau greul, pericolul muncii și responsabilitatea rezultatelor, erau motivați doar de dorința de supraviețuire. Cunoaște-ți vreun exemplu măcar, al acestei situații din zilele noastre?
În timp ce treceam pe acel așa zis drum întortocheat prin această înghesuială haotică de case de 3-4 etaje, aflate pe străduțe uneori de vreo 60-80 de centimetri lățime, până să ajungem la mărețele palate, piețe și celebrele gondole, m-au pus pe gânduri următoarele: în primul rând uriașul consum de material și intelectual băgat în acest proiect de construire pe astfel de teren, „furat” mării din considerente economice și strategice. Apoi faptul că rezistă încă atât fizic cât și economic. Ce i-a determinat pe localnici să-l facă? Eu cred că goana după avere, putere și influență pentru îmbogățitii vremii. Istoria o și confirmă. Al treilea lucru care m-a pus pe gânduri a fost cel legat de construcțiile pentru locuitorii de nivel mediu și pentru cei mai săraci. Clădirile au crescut din păcate, fără nici o regulă, înghesuite peste măsură, creând astfel mari probleme de locuit. Nici nu vreau să mă gândesc la cum arătau atunci străduțele fie ele pietruite sau canale, pline de zgomote, forfotă și resturi. Să nu mai vorbim despre mirosuri. Ceea ce sare acum în ochi este contrastul dintre vitalitatea orașului de atunci dată de locuitorii vremii și cea în care ponderea o dețin astăzi mai mult turiștii. Foarte slabul nivel de locuire din aceste case pe care l-am observat și pe care-l consider ca fiind rezultat firesc al schimbărilor rapide ale vremurilor noastre, cred că vor creea în timp probleme privind degradarea tot mai accentuată a acestui superb patrimoniu istoric. Mărturisesc că am mai trecut pe aici acum vreo 25 de ani. Încă de pe atunci am observat o degradare a construcțiilor, inclusiv a celor reprezentative și pe care o văd acum accelerându-se. Eu cred că ori nu se investește destul în recondiționare ori nu se face față la ritmul de degradare accelerat. Oricum este ceva trist și îngrijorător.
Pe înserate, obosiți, am hotărât să luăm cursa locală de vaporaș pe Canal Grande, pe traseul de întoarcere de la Palatul Dogilor la autobuzul nostru. Am avut astfel vreme să ne bucurăm aproape o oră de priveliștea încântătoare cu case care mai de care mai spectaculoase, parcă plutind pe ape pe lângă noi. Am avut parte de asemenea de o experiență specifică Veneției de astăzi și de altă dată, înghesuiala. Un ușor gust amar și îngrijorare pentru viitorul acestei bijuterii istorice, dat de diferența dintre ceea ce așteptam să văd și ceea ce am observat, mi-a rămas și cred că îmi va rămâne multă vreme de acum încolo, în suflet.
Ajunși rupți de oboseală la “căsuța noastră” din camping, am adormit buștean, neștiind ceea ce urma să trăim a doua zi, când de fapt urma să „asaltăm” în sfârșit, Roma.