Eu văd și simt Universul ca pe un complex de relații iar evoluția lui, ca pe o dezvoltare continuă a acestora conform unor legi obiective. Observ că noi oamenii suntem parte din ce în ce mai conștientă și activă din această lume. Avem un mare avantaj, libertatea de a alege.
Așa că ieri am „ales” să particip la o conferință despre importanța relațiilor potrivite în afaceri. Acolo m-a impresionat strânsa legătură pe care am simțit-o între preocupările mele actuale despre rolul meu în viață și ceea ce Speakerii prezentau, în mod convingător și foarte practic, despre relațiile umane și importanța lor.
Atunci mi-a venit ideea de a vă împărtăși o convingere proprie despre minciună și adevăr. Degeaba am știut proverbul: „Minciuna are picioare scurte”, degeaba știam despre detectorul de minciuni bazat pe reacțiile emoționale. A trebuit să simt și să înțeleg că tocmai relațiile între ființe împiedică în final ascunderea adevărului.
De ce îl ascundem? Doar din interes și nu contează care este el. Păi să vedem ce este adevărul. Explicația DEX spune că adevărul este: oglindirea realității în gândire în mod independent de conștiință. Oricât de defavorabil ne-ar fi la un moment dat, adevărul este lucrul cel mai valoros pentru că putem vedea în mod limpede lucrurile sau situația și putem alege soluții corecte și benefice pentru noi și ceilalți. V-ați întrebat atunci de ce ori îl ignorăm, ori îl prezentăm deformat, ori îl ascundem sau îl inventăm?
Eu am găsit un răspuns. Iată-l: mândria, convingerile personale, educația, interesele momentane, frica, grija prost înțeleasă pentru ceva sau cineva, obișnuința, dependența, dereglările de gândire și comportament, tendința de amânare etc. sunt câteva variante. Vă invit să găsiți și altele. Sigur ajută.
Realitatea obiectivă arată că minciuna nu poate avea sorți de izbândă decât pe moment, iar consecințele ei distrug tocmai lucrul care stă la baza construcției existenței, adică relațiile, adică respectul și încrederea. De aceea prețul plătit de cel ce minte este mare și distrugător.
Ultimele descoperiri științifice în domeniul comunicării arată că este imposibil să minți cu adevărat deoarece corpul nostru are dezvoltați toți receptorii care depistează dezechilibrul între ceea ce pretinzi și ceea ce spui sau faci. Problema este că ori nu suntem atenți la semnalele corpului, care de fapt sunt niște emoții, ori nu ne interesează acestea. Rezultatul? Pagubă la noi, cei mințiți, pagubă la cei ce mint, deci pagubă peste tot. Oare merităm această pagubă care ne consumă energiile și ne întârzie evoluția spre o viață împlinită? Dacă nu, de ce mai mințim mințindu-ne?