După ce în Piazza del Popolo ne-am încălzit bine la propriu și la figurat în acea după-masă toridă, am căutat cu privirea un refugiu la umbra clădirilor maiestoase care străjuiau singura stradă care pornea din piață. Aceasta ni s-a părut liniștită la început, așa că am profitat de acest aspect și am pășit cu curaj în prima “gellaterie” unde am făcut “plinul”. După cum povesteam în episodul anterior despre recompense și despre înghețata italiană, pe care o consider “vindecătoare a trupului și mângâietoare a sufletului”, momentul de răcorire a devenit un succes total. Am străbătut apoi primele sute de metri de la intrarea pe Via del Corso, când admirând cu privirea arhitectura impresionantă a locului, când savurând cu papilele limbii, gusturile paradisiace autoservite responsabil din cornetele cu gellato. Răzvan, care acum câțiva ani a mai fost la Roma, ne-a spus că noi ne plimbăm de fapt pe un fel de axă principală a zonei turistice a marelui oraș. Încet, încet, curând am început să întâlnim grupuri organizate de turiști cărora ghizii le vorbeau în diverse limbi străine. Acest lucru ne-a confirmat importanța locului în care ne aflam. La capatul abia zărit al lui “Corso” aflat la circa 3 kilometri , am distins cu greu niște clădiri maiestoase care ni se păreau familiare. Acestea semănau parcă cu câte ceva ce am mai fi văzut în anumite vederi poștale sau documentare filmate. “Păi hai să le vedem” am zis, atrași fiind de minunatele construcții. Și iată-ne porniți spre ele ca spre o țintă. Acel drum parcurs pas cu pas, întrerupt doar de sporadicele evadări ale fetelor prin magazine a durat cam două ore. În tot acest timp, descopeream din loc în loc instituții importante, hoteluri luxoase și o mulțime de “bazilici” adică biserici care mai de care mai impresionante. La tot pasul ne răsăreau parcă în cale monumente impresionante construite, unele cu sute de ani iar altele cu mii de ani în urmă. Aveam parcă parte de o plimbare a unor privilegiați printr-un uriaș și uimitor de bine conservat și întreținut, muzeu în aer liber dedicat geniului uman. Să nu uităm că tot ceea ce aici uimește lumea, încă din antichitate, este dovada că ființa umană atunci când are o motivație foarte puternică cuplată cu o perseverență îndelung susținută, reușește să mobilizeze uriașe resurse pentru a săvârși adevărate minuni. Pentru asta pe mine această plimbare m-a pus în gardă să fiu mult mai atent la tot ceea ce vedeam și tot cea ce urma să descopăr în continuare. Astfel întreaga excursie s-a transformat astfel, într-o lecție puternică de viată care m-a obligat pur și simplu să-mi reevaluez potențialul și să-l pun astfel în slujba unor țeluri proprii mai înalte. Vorba aia: niciodată nu-i prea târziu.
De la un moment dat am început să ne strecurăm din ce în ce mai greu pe strada înțesată de oameni, unii grăbiți, alții zăbovind ceva vreme în fața vitrinelor strălucitoare. “Fontana di Trevi, Fontana di Trevi” am auzit undeva vorbindu-se în mulțime. Știam câte ceva despre ea, în primul rând faptul că atunci când cineva aruncă un bănuț în apa sa limpede, ar face de fapt un legământ cu sine pentru a se mai întoarce cândva la Roma. Apropo, municipalitatea făcând anual în mod obligatoriu câteva igienizări ale fântânii, strânge din bazinele acesteia echivalentul cam a… 3,5 milioane de Euro. Ne-am zis ca n-ar strica dacă tot se află undeva prin preajmă, s-o și vizităm. Răzvan cu GPS-ul lui ne-a îndrumat pe o străduță aflată în stânga noastră. Am intrat astfel într-un flux de oameni care se grăbeau spre ceva. Acel ceva, peste câteva sute de metri de mers din ce în ce mai înghesuit, s-a dovedit a fi o piațetă cochetă cu iz medieval. Era însă ticsită cu oameni zgomotoși, preocupați în primul rând să facă poze și să-și cumpere mici obiecte doveditoare cum că au trecut și ei pe aici. Nu păreau să admire prea mult această minune artistică cu șuvoaie bogate de apă cristalină, țîșnind cu zgomot de cascadă, direct printre trupurile armonios sculptate ale statuilor. Turiștii din toate colțurile lumii strânși aici cu scopul de a se bucura la vederea vestitului monument, parcă toți erau sub vraja “Sfântului Selfy”. Am început să simt aici ca și la Veneția acel sentiment nedefinit de insecuritate personală și care mai ales după pățania de acolo, s-a amplificat. Așa că repede ne-am pozat și noi, frustrați fiind de faptul că un eventual moment de împlinire artistică visat cândva, a trecut de fapt nesimțit pe lângă noi. M-a mâhnit, mai ales pentru copii, faptul că ei doar cu această experiență vor rămâne în amintire despre vizitarea acestui minunat monument de referință al întregii umanități. Aici am simțit și un amestec de jenă cu milă pentru administratorii acestei de fapt, afaceri turistice. Asta pentru că eu observ că aceștia au ajuns să fie victimele propriei publicități. Aceasta pune acum în pericol chiar actul de admirare cu adevărat a frumuseții unei bijuterii arhitectonice. Ce rezultă de fapt? Un sentiment de dezamăgire pentru mine și pe care l-am mai observat și pe fețele multor vizitatori avizați. Unde va duce asta în viitor? Eu cred că la slăbirea periculoasă a interesului pentru astfel de activități culturale. O demonstrează astăzi feedback-urile date pe internet. Cine pierde? Toată lumea, din păcate. Apropo. Pozele făcute acolo nu prea ne-au dat vreo satisfacție deosebită. Așa că am părăsit Minunata Fântânâ și am pornit din nou spre Via del Corso pentru a putea vizita încă pe lumina tot mai plăpândă a înserării, cât mai multe lucruri.
Pe la mijlocul străduței înguste pe care ne grăbeam deja la întoarcere am zăbovit puțin, vrăjiți fiind de prestația a doi tineri instrumentiști stradali. Un saxofonist și un violonist produceau un act artistic de o atractivitate uimitoare. Melodiile alese, interpretarea și mișcarea celor doi au dus prin numărul foarte mare de curioși captivați de moment, la blocarea de câteva ori a circulației pe stradă. Noi “spectatorii” am început să semănăm parcă cu fluturii captivați de lumina becului aprins. Tot acest tablou vesel al armonizării mulțimii pestrițe cu muzica foarte atractiv și lejer interpretată, m-a impresionat pur și simplu. Așa că nu m-am putut abține să nu înregistrez momentul. Poate am să v-il și prezint odată. Bine înțeles stând aproape i-am auzit vorbind pe cei doi așa că am descoperit că sunt doi tineri… români iar mai apoi am mai aflat că sunt din Craiova. Sincer m-am simțit mândru pentru acest “export artistic” de calitate. “Lipiți” fiind la “spectacol”, am zărit lăngă noi pe stradă un grup de desenatori care făceau portrete și caricaturi la comandă. Așa că ne-a venit și pofta să ne lăsăm caricaturizați la propriu. Alex a fost primul curajos dintre noi, căruia un simpatic desenator indian i-a pus chipul într-o frumoasă și veselă caricatură de soldat roman. Rezultatul m-a încurajat și pe mine și astfel am devenit și eu un alt vesel soldat roman. Recunosc acum, că prea seamănă cei doi soldați cu Alex. Briana însă și-a ales o tânără caricaturistă care a reușit o operă convingătoare. Bineînțeles că am aflat la urmă că tânăra era… tot româncă, “moroșancă” cum zicea chiar ea.
Cum deja soarele începea să apună, am grăbit pasul și curând am ajuns în Piazza Venezia, în locul acela măreț pe care l-am zărit cu câteva ore în urmă, la capăt de stradă. Am descoperit aici un ansamblu complex de clădiri monumentale, peste care domina: Altare della Patria. Acest edificiu impresionant și colosal ca dimensiuni, este demn de spectaculoasa arhitectură italiană. Rupți de foame, de sete și oboseala, ne-am prăbușit pur și simplu pe scaunele primei terase aflate chiar pe trutuarul aflat vis avis de celebrul “altar”. Bineînțeles că meniul comandat de gașcă a fost specific italian, ca “acasă la mama lui” și care s-a mai și dovedit delicios. Se prea poate că gustul ne-a mai fost influențat puțin și de foame.
După ce ne-am primenit forțele. Am mai făcut conform GPS-ului doar câteva sute de pași în plus de la terasa unde am cinat și ne-am pomenit față în față, cu Columna lui Traian luminată feeric, în toată grandoarea ei. Toate gândurile legate de ea, amintirile din școală, crâmpeiele de filme istorice văzute în tinerețe și-n copilărie, m-au năpădit pur și simplu. Eram la poalele unui monument pe care puteai vedea sculptate meșteșugit acum aproape 2000 de ani, scene de luptă între strămoșii noștri. Am reușit cu greu să mă detașez de tumultul din jur și să-mi îndrept atenția spre ceea ce simțeam în acele clipe. Am fost mirat că atunci când filmam cu telefonul, minunata operă se artă dar și document în același timp, m-am pomenit vorbin pe ton critic, despre gestul lui Traian. Dar despre asta și nu numai, vă voi povesti în episodul viitor.