Provocările sunt lecții

Zicala populară: “Ceea ce nu te omoară te-ntărește” ni s-a aplicat din plin în a patra zi de vacanță. Dar iată și cum.

Dimineața din ziua plecării spre Roma a început liniștit pe băncuța din fața bungalow-lui, la o cafeluță povestită. Ne depănam impresiile proaspete stârnite de vizita la Veneția. Apoi fetele au intrat în febra împachetărilor și repede repede am încărcat mașinile pentru plecare. “Bomba “ a căzut atunci când după ce am pornit la drum și am început să facem încă odată verificarea mentală a inventarului, portmoneul meu în care aveam buletinul meu și a lui Eli precum și cardurile mele bancare, lipsea la apel. Noroc că Eli, fată prevăzătoare, a luat spre o păstrare mai sigură, permisul meu de conducere și actele mașini. Nu știu ce ne-am fi făcut fără ea. Au început căutările, au venit reproșurile, îngrijorările, apoi teama și la final disperarea. Urmau totuși câteva mii de kilometri de parcurs prin Europa fără identitate. Am frânat hotărâți pentru a mai încerca o ultimă variantă posibilă de găsire, posibilitatea de rătăcire a portmoneului undeva în mașină sau în bungalow. Prima variantă a căzut rapid. Așa că ne-am reîntors în camping cu o ultimă speranță. Adela, o domnișoară drăguță din Galați pe care o cunoscusem cu o zi înainte, stabilită aici în Italia de ceva vreme și devenită în timp șef de departament, ne-a sărit imediat în ajutor deschizăndu-ne rapid fosta noastră locuință. Zadarnic însă, actele nu erau nici acolo. Tot Adela ne-a încurajat să mergem la Consulatul românesc de la Bologna, oricum drumul nostru trecea pe acolo, drept pentru care îți mulțumim Adela încă odată pentru sprijin! 

Am pornit spre Bologna cu inima îndoită, făcând tot felul de scenarii care mai de care mai fanteziste despre rezolvarea necazurilor. Drumul până acolo însă l-am parcurs destul repede. Până la urmă am găsit destul de ușor consulatul și acolo o funcționară foarte pricepută și binevoitoare cu ajutorul căreia am căpătat foile noastre oficiale de călătorie doar în câteva ore. Ba mai mult ne-a informat că astfel de cazuri de dispariții de obiecte de valoare în Veneția au devenit din ce în ce mai dese. Atunci ne-am cam dat seama că doar la forfota de pe vaporaș ni s-a putut întâmpla “pierderea”. Aviz amatorilor de vaporaș de acum înainte. Sărut-mâna doamnă pentru informații, atitudine și profesionalism. Ceea ce am învățat din această întâmplare stresantă, este că pentru fiecare problemă există întotdeauna o rezolvare. Așa că disperarea care ne blochează și ne consumă energie și timp ar fi bine să o înlocuim cu încredere în rezolvarea problemei.

Nu pot trece mai departe în povestea noastră fără să nu amintesc de românii întâlniți în Consulat și mai ales de atmosfera din sala de așteptare. Acum mă gândesc că poate chiar pentru asta merita să-mi dispară actele. Personal am avut un moment de conștientizare cutremurător atunci când văzând atâta lume amestecată și diversă: unii venind, alți plecând, unii tineri, alții în vârstă, familii cu copiii mici, oameni cu ochi rugători, alții ferindu-și privirea ba chiar și români vorbind italiana pentru a părea străini. Chiar dacă aveau ceva comun și anume că toți au venit să-și rezolve diverse acte, nu am văzut unitate între ei. Acesta m-a întristat pentru că se confirmă un adevăr dureros și anume că noi românii nu mai suntem uniți nici chiar atunci când este vorba de teme importante, cum ar fi transformarea țării noastre din nou într-un cămin primitor pentru toți fii ei.

Revin din nou la ziua în care problemele s-au ținut lanț. Am plecat din Bologna după masa de prânz. Cred că având de acum poate prea multă liniște mentală după rezolvarea actelor noastre, n-am putut crede că o coincidență a numelui a două localități amestecată cu încrederea în Google Maps, poate genera un alt supărător necaz. Autostrada a început să alerge veselă pe sub roțile mașinilor noastre cu care ne-am obișnuit să circulăm în tandem spre noua noastră gazdă, un conac italian renovat, aflat la câteva ore de drum de Roma. Deodată, poate cam prea devreme față de cum ne așteptam, “satelitul” nea îndrumat pe o șosea națională, apoi după ceva timp, pe un “drum județean”. În final cam după o oră în care am admirat la început ferme cu câmpuri îngrijite, apoi  localități parcă de jucărie, cocoțate pe dealuri, înghesuite în jurul bisericilor, am intrat în panică. Șoseaua a intrat brusc într-o pădure devenind aproape un drum forestier aproximativ asfaltat. Era de lățimea unei mașini și șerpuia în sus și-n jos, forțându-ne să facem curbe strânse când la stânga când la dreapta. Eli care stătea în dreapta mea și care era deja încercată de dimineață, a intrat in panica. Noroc cu Alex nepotul nostru de 16 ani, care luându-și rolul de psiholog ad-hoc a reușit să-i mai domolească spaima de necunoscutul drum dificil. Într-un sfârșit, spre bucuria noastră, ca din pământ a apărut și localitatea Lama. Este un orășel cochet de munte care urma să ne găzduiască o noapte. Am ajuns la adresă, am parcat lângă niște vilișoare înecate în flori și verdeață și am început să vedem din nou, în mod pozitiv, lucrurile. Am sunat la telefon pe domnul care ne-a închiriat încă din primăvară vila, iar aceasta ne-a asigurat că vine în câteva minute. Peste vreo 20 de minute ne-a sunat el spunând că a ajuns și nu ne vede. Într-un final ne-am dumirit că de fapt am confundat localitățile. Practic ne aflam într-o altă localitate „Lama” la aproximativ 400 de kilometri depărtare din locul unde ar fi trebuit să ajungem. Din acel moment deja căliți de întâmplările de dimineață am recționat într-un mod mult mai potolit. Răzvan ne-a anunțat că ne vom întoarce pe același drum la Bologna și vom porni voinicește spre adevărata adresă. Am considerat totul ca pe încă o lecție bine învățată: verifică de două ori adresa ce o pui ca destinație pe GPS și traseul înainte să pornești la drum.

În drumul înapoi spre Bologna, oraș de care se pare că ne-am despărțit cam greu, am fost răsplătiți cu peisaje încântătoare pe care de-acum, liniștiți le puteam savura. După încă o oră am ajuns din nou de unde am plecat după prânz și ne-am avântat cu încredere pe noul traseu spre adevărata noastră Lama. Aici am început să recunoaștem cu emoție traseul parcurs acum 25 de ani, în regiunea Rimmini-Forlì și să retrăim emoționați acele momente. În vremea aceea l-am însoțit pe Bogdan, celălalt fiu al nostru, la un turneu internațional de fotbal la care participa și echipa de juniori Romvest Arad la care el juca. Pe neobservate a început să se însereze. Cam pe atunci am intrat pe un traseu de traversare a Italiei pe la mijlocul ei. Ceea ce ne-a impresionat în mod special la această șosea cu două benzi de circulație pe sens a fost faptul că am mers serii de zeci de kilometru pe un viaduct continu, suspendat la înălțime, dea lungul unor văi adânci și împădurite peste localități despre prezența cărora aflam doar de pe indicatoarele de ieșire spre ele. Făcând o simplă comparație cu ce avem noi acasă și asta după 30 de ani cică de democrație și libertate, n-aveam cum să nu trimit printre dinții scrâșniți, câteva “gânduri dulci de mulțumire” tuturor celor care prin interese bine ascunse, incompetență vinovată, șmecherie legiferată, indiferență și delăsare, au adus situația drumurilor țării noastre într-o stare de înapoiere, disconfort și periculozitate. M-am simțit rușinat în mod nemeritat pentru că știu cât de capabili suntem să realizăm lucruri mărețe în multe domenii și mă doare că acest sector care ar putea ajuta la redesarea economică a țării este neglijat în continuare și ne menține parcă voit într-o stare de inapoiere nefirească. Ține de fiecare dintre noi să ne implicăm responsabil în rezolvarea acestei situații critice. Nu avem dreptul să lăsăm o astfel de moștenire pe umerii copiilor noștri.

Un ultim hop emoțional al zilei l-am trecut cu bine (se vede că lecțiile au fost cât de cât învățate), atunci când din cauza unor lucrări la drum, n-am reușit să coborâm direct în Lama, în sfârșit destinația mult dorită, ci am fost nevoiți să mai facem câțiva kilometri buni pentru a ne putea întoarce și a intra în sfârșit în orășel. Ziua cea de pomină nu s-a terminat însă aici pentru că aceași seară ce a urmat a fost ca un vis frumos, ca o răsplata parcă pentru a noastră  aventuroasă zi. Voi povesti despre asta însă în episodul următor. Promit!