Discutam odată în mașină, cu Bogdan, fiul nostru cel mai tânăr, despre importanța pe care, în zilele noastre o dăm bunurilor materiale. Ca din senin mi-a apărut în minte imaginea, văzută cândva la televizor, a unui cimpanzeu care-și împletea liniștit, din crengile și frunzele pădurii, culcușul pentru odihna de noapte. Maimuțele o fac doar pentru o noapte pentru a fugi de paraziți și pentru că hoinărind prin pădure, se culcă acolo unde îi apucă seara. Mă uimește și acum ușurința cu care aceste animale sociale, inteligente, își creează unelte și apoi renunță senine, în mod natural, la ele după ce și-au terminat treaba. Pe urmă își fac altele din ce în ce mai mai bune, folosind în același timp natura ca sursă și inspirație.
Noi oamenii însă, în așa zisa evoluție socială, ne-am cam îndepărtat de natură și ne-am schimbat valorile. Acest lucru cere un mare consum de energie care secătuiește în mod inconștient planeta și este pe cale să ne pună în pericol chiar existența ca specie. Ne pretindem ființe evoluate, dar alergăm o viață întreagă, investind cantități uriașe de efort, idei și timp doar pentru a deveni proprietari ai unor bunuri, uneori mult peste necesitățile noastre. Toate acestea le facem mânați de frica ascunsă că am putea muri cândva, de foame sau sete sau de mândria prostească a celui care se crede superior față de ceilalți. Cea ce e mai trist este că le facem în numele lucrurilor cu adevărat importante în viață, cum ar fi familia, iubirea de oameni, dragostea față de natură, liniștea sufletească, contribuția la starea de bine a comunității. Ce cred că pierdem cu asta? Este vorba despre bucuria trăită în acele clipe speciale, cu adevărat importante petrecute alături de cei dragi sau acele mulțumiri date de implicarea în acțiuni de binefacere. Statisticile arată că astăzi pentru că nu mai avem timp suficient pentru relaxare, sport, artă și cultură sau pentru a ne întoarcere înspre sine sau spre spiritualitate, nu ne mai refacem energiile și ne distrugem sănătatea. Din păcate, uneori prea târziu ne dăm cu părere de rău seama, că de fapt în această prea scurtă viață, acele clipe sunt cele care contează cu adevărat. De ce spun toate astea? Pentru că ce dovadă mai bună vrem decât aceea că vedem zilnic, urmările dezastrelor naturale sau acelora create de om, în care cu atâta ușurință s-a ales „praf și pulbere” din toate construcțiile, mașinile, drumurile, podurile cu atâta trudă și drag construite. Apoi ni se pare normal să suportăm efortul imens prin care le refacem.
Din toate acestea, eu cred că este tot mai important să înțelegem, că pe cât de trecătoare și nesigure sunt lucrurile pe care le fabricăm, pe atât de puternice și rezistente sunt învățămintele, sentimentele, emoțiile și amintirile pe care le trăim. Pe ele le purtăm cu noi din generație în generație, în timp ce creem minunata, dar fragila, cultură umană. Semnalele pe care Mama Natură ni le dă din ce în ce mai violent ne arată că a devenit deja urgență reîmpăcarea cu Ea. O putem încă face doar dacă ne grăbim dând prioritate bucuriei de a trăi în armonie, pe termen lung cu natura, față de interese personale economice. În caz contrar rămânem de fapt prizonierii modului de viață stresant care ne va degrada și apoi distruge ca ființe, încet dar sigur. Și atunci, noi pentru ce ne-am mai născut?