Zilele trecute, am fost la priveghiul unei rude decedate, într-un sat de langă Arad. Acolo, conform datinelor, încet, încet vecinii, rudele, prietenii şi curioşii se strâng rând pe rând, la ceas de seară pentru a aduce un ultim omagiu familiei îndoliate. După câteva vorbe schimbate între noii veniţi şi gazdele îndurerate se povesteşte despre cum s-a petrecut necazul. Apoi de obicei se ajunge la depănarea molcomă de amintiri plăcute, despre fapte petrecute în trecutul lor comun. Aceste lucruri mai alină din durere. Regretul pentru moartea venită prea devreme în această casă revine apoi iarăşi şi iarăşi, în discuţii.
Ascultându-i, la început n-am băgat de seamă un fapt aparent banal, apoi acesta tot repetându-se m-a pus pe gânduri. Fiecare vizitator mai bătrân, mai devreme sau mai târziu se înviora şi exprima parcă o mulţumire sau mândrie pentru că a supravieţuit vecinei, rudei, prietenei acum decedate. Era triumful exprimat al supravieţuirii.
Acum mă întreb: ce este supravieţuirea? Din ce tip de viaţă să supravieţuieşti? De asemenea, spre ce să supravieţuieşti? Să fie o continuare a ceea ce ai trăit până acum? Atunci de unde mulţumirea supravieţuitorului? Eu cred că doar speranţa că poate din tot ce am dorit în viaţă vom obţine de acum încolo, este cauza. Adică „poate mai am o şansă…” Eu cred de asemenea că oricând avem o şansă să trăim așa cum vrem. EA DEPINDE DE A FACE ALTFEL lucrurile decât le-am făcut până la momentul zero. Adică de când am DECIS cu ADEVĂRAT să ne schimbăm.